Nu se numesc vicii

M-am întrebat de multe ori de ce „apucăturile” celor din vechime poartă azi numele de vicii. Nu trebuiesc citite tratate pentru a știi că, la un moment dat, alcoolul, țigările și drogurile erau considerate ca fiind căi ce fac legătura cu divinitatea. Am întrebat un profesor ce crede despre asta. Sănătatea lor era pusă în pericol și atunci dar era mai presus bucuria de a fi învăluit în divinitate, de a te lăsa purtat, uitat, de a nu mai fi conștient, de a nu mai fi răspunzător de propriile decizi.

Îi urăsc pe cei pe care-i numim competenți, deși ne dau răspunsuri pe care nici ei nu le cred…

 

Suma viciilor e, în final, aceeași pentru toți. Indiferent

 

M-am mulțumit cu răspunsul meu.

 

Alcohol-Addiction

Anunțuri

Iubirile croitoresei

Țin minte că, la facultate, un profesor ne-a spus că ar trebui să avem trei autori pe care să-i știm bine. „Sunt prea mulți și dacă nu facem o lectură progresivă nu ne alegem cu prea multe”. Mi-am ales trei, dar nu pot spune că mă limitez doar la aceștia, mai obișnuiesc să citesc și cărți despre care încă nu se spun prea multe. Cel puțin la noi.

María Dueñas. Mi-a picat în mână și mi-a plăcut. Nu știu dacă e autorul care scrie din inimă, în sensul că doctor în limba și literatura engleză fiind, recunoaște că „citind foarte mult, știe cum stă treaba în literatură”. Există multe jocuri stilistice sau așteptări pe care le ai atunci când citești o carte. Din moment ce citești foarte mult, acestea se imprimă oarecum în minte și știi ce așteptări trebuiesc satisfăcute. Până la 50 de ani nu a scris nimic, apoi în patru zile, după cum afirmă și ea, a făcut schița romanului, foarte bine documentat din punct de vedere istoric. Acesta va deveni bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute.

 

iubirile-croitoresei-top-10_1_fullsize

 

Romanul de debut, „Iubirile croitoresei” o are în prim plan pe mama autoarei, a cărei familie a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan. Aici se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor. Cele 600 de pagini în câteva cuvinte ne-ar putea spune că o croitoreasă va ajunge spion la serviciile secrete ale armatei engleze. Aceasta e ideea centrală. Ea este înfrumusețată cu diferite povești de iubire ce se vor dovedi dezamăgiri mai mult sau mai puțin. Nici cea din final nu este cunoscută în totalitate. Cititorului îi este oferită o diversitate de imagini din care o poate alege pe cea care o dorește. Personal, nu știu de ce cartea a fost tradusă cu acest titlu, s-ar fi pliat altul mai bun, dar nu depinde de mine.

 

 

Dacă ești, sunt

Am citit recent „Lupul de stepă”. Dincolo de aspectele mai mult sau mai puțin scriitoricești, mi-a plăcut mult cum personajul principal, mânat de gânduri singuratice și de sinucidere, în urma apariției întâmplătoare în viața sa a unui personaj aparent obișnuit, ajunge să privească viața în alt mod. Ideile și conceptele supraumane, aproape imposibil de ținut, au lăsat loc cărnii.

 

Indiferent în ce credem și ce dorim, mirosim a carne

Familia din care faci parte, acțiunile pe care le întreprinzi, cărțile pe care le citești, lucrurile care-ți plac spun despre tine mult mai multe decât ai putea crede vreodată. Copilăria are un rol hotărâtor. Se impregnează în creier, în tot acest timp, amintiri și interdicții care te urmăresc toată viața. Ele te vor face mai târziu să zâmbești, să te simți vinovat, să plângi, să te mânii în anumite circumstanțe, adesea diferite de cele ale majorității pământenilor. Cu timpul ajungi să ai eul tău, să ai o personalitate a ta. Lumea va știi cine ești când va vorbi despre x: „ zâmbește când, îl doare când, plânge când, se mânie când…”.  Acesta sunt eu: cred în x, nu cred în y; iubesc pe x chiar dacă….  Descoperi mai târziu că sunt bucurii care fac să se schimbe mai multe fețe, dar și că sunt bucurii care schimbă doar fața ta. Oamenii sunt diferiți. Au idei atât de diferite. Și-ar da și viața pentru ele. E frumos, nu? Știi momentul acela când îl întâlnești pe acel cineva după care ai suspinat în mod inconștient atâta timp? E aici. Eu sunt altul. Sau… mai trebuie oare să aștept?

 

M-am uitat toată masa la tine. Nu ai mâncat mai nimic

 

 

10353027_10152531529034291_1212831450587676629_n

Lupul de stepă

Chiar dacă am auzit de multe ori, când se vorbea de Hermann Hesse, că ”Lupul de stepă” ar fi capodopera sa, recunosc că am lăsat-o la sfârșit. Sunt deci, oarecum familiarizat cu ceea ce se poate numi stilul lui Hesse și cred că am făcut bine deoarece primul contact m-ar fi făcut să mă opresc la caracteristicile literare, neavând în prim plan ideea centrală.

Personajul principal Harry Haller (inițialele trimit la autor), un savant inadaptat al timpului său care suferă de singurătate și care nu-și găsește plăcerea decât în muzica lui Mozart, în scrierile lui Goethe și în meditație, primește la un moment dat un tratat intitulat ”Tratat despre lupul de stepă”, care îl descrie pe el însuși cu două dimensiuni asemănătoare și total opuse în același timp: jumătate om, făcând parte oarecum din societate, participând la diferite activități, și jumătate lup, lăsând de cele mai multe ori să se vadă și anumite caracteristici care-l fac drept un singuratic sau un taciturn. Cele două jumătăți îl îndreaptă inevitabil spre o luptă interioară ce devine insuportabilă, sinuciderea fiind singura cale de soluționării dramelor interioare. Totul se schimbă când apare Hermine. Ea e cea care îl înțelege, uneori mai bine ca el însuși, ea îi dă ordine pe care acesta trebuie să le îndeplinească, ordine care , indirect, îl inițiază și îl învață să danseze, să se bucure de anumite droguri ușoare și de plăcerile trupului.

Mi-a plăcut mult cum a construit Hesse imaginea celor care, printre atâtea idei și reguli, uită că încă sunt oameni. Lupul are simțurile dezvoltate și, indiferent de idei, preferă tot carnea. 🙂 E important cum ne regăsim.

„Ciudate idei mai ai şi tu despre viaţă! Aşadar, ai făcut întotdeauna nişte lucruri complicate, iar pe cele simple nu le-ai învăţat deloc? N-ai avut timp? N-ai avut chef? (…) Nu eşti nebun deloc domnule profesor, ba chiar mi se pare că eşti prea puţin nebun! Mi se pare că eşti deştept, dar într-un chip prostesc.”

lupul-de-stepa

 

 

Paraziții în variantă feminină

Nu prea ascult radio. Am ascultat zilele trecute, la un post de radio respectat, o anume Corina care a venit să cânte live. Nu știu cine e, nu m-a interesat până acum, dar după ce a cântat live am căutat-o instantanteu. Să spun și de ce. Începe tipa să cânte nu afon, ciudat de afon. În viața mea nu am mai auzit așa afoneală. Ciudat a fost că atunci când a terminat, cei de la radio au început să o felicite. Nu știu dacă din complezență sau că așa se cuvine. Apoi au început să o întrebe ce mai face pe lângă muzică. ”Păi pozez pentru nu știu cine”. Ok, bărbat fiind, intru pe net și caut Corina. Nu zic concluzia mea. Să zicem că am dat căutare și au apărut o grămadă de Corine. Nu știam care e. Oricum, i-am muțumit lui Dumnezeu că m-a făcut să râd copios în dimineața aceea. Mai interesant a fost că a mai cântat o piesă.

În cazul în care vor spune unii că sunt misogin și că bla, bla, bla. La băieți parcă e altfel. Există de exemplu Paraziții. Nu sunt ei nici cheia iadului, mari rău, sunt misogini și toate cele, dar spun lucrurilor pe nume. Ei bine, băieții ăștia sunt un fel de poliție a muzicii. Te-au prins te spun în piesa lor. Ar spune ei despre multe femei, despre modul lor de a cânta și despre cum au ajuns în muzică, dar la box sau în orice sport, lupta să dă de la bărbat la bărbat, respectiv de la femeie la femeie. În final playback-ul sau vocea schimbată pe calculator e un furt. Sună bine, e adevărat, dar dacă nu ești capabil,  nu trișa.

La urma urmei: De ce nu există o trupă ”Paraziții în variantă feminină?”

untitled

 

Din atâtea lumi posibile, doar una e reală de fapt

Ne naştem şi suntem obligaţi să ne luptăm neîncetat cu slăbiciunile trupului. Nu e o concluzie spirituală neapărat, îşi are şi ea rostul dar nu în acest caz. Şi chiar dacă pare ciudat, nu ne rezumăm doar la cele spirituale. Cel puţin nu indirect… Totul are un scop. Pare atât de ciudat când realizăm că Olarul nostru a dorit să fim dornici de perfecţiune şi imperfecţi în acelaşi timp, să dorim mereu fericirea şi să nu o avem decât în doze mici, să-i înţelegem sensul. Şi chiar şi-aşa nu ne mulţumim niciodată, iar ca o singură cale de evadare, mintea noastră crează neîncetat imagini despre cum am fi dorit să fim. Cum rămâne cu lumea reală?

Momentul suprem în care îţi pui întrebările referitoare la existenţa ta e seara, când îţi aşezi capul pe pernă. Mai apar momente de genu’ când stai la geam şi asculţi ploaia sau când aflii de moartea unei persoane cunoscute, dar nu sunt decât simple zvâcniri. Când se face linişte, când pui capul pe pernă gândindu-te la ziua care a trecut, la efemeritatea oricărui lucru, atunci începi să exişti cu adevărat. Îţi pui întrebări cu referire la trecut sau la viitor şi realizezi că toate încep aşa: De ce? Încerci să le răspunzi dar nu poţi face faţă slăbiciunilor şi nu-ţi rămâne decât să te imaginezi aşa cum ai dori să fie. Cum rămâne cu lumea reală?

 

În cele din urmă, ceea ce este se confundă cu ceea ce nu este sau cu ce ar fi putut să fie. Ne ridicăm şi pornim din nou la drum…


 

Learned Helplessness

A doua natură

 

După moartea mamei îl sun în fiecare seară pe tatăl meu.

– Ce mai faci tată? 

– Sunt singur…

– Ştiu că eşti singur tată şi te înţeleg, ce mai faci?

– Nimic. Sunt singur…

 

 *****

– Să nu-mi zici că şi tu te simţi singur!

– Pfffff! Nu ai nici cea mai mică idee…

 

 *****

Nu vei găsi niciodata o persoană capabilă să estompeze în totalitate singurătatea. E în ADN.

 


 

 Dumnezeul nostru e egoist. Ne-a creat numai pentru el.

 

istock_000007951394medium