Arhivele lunare: iulie 2014

Iubirile croitoresei

Țin minte că, la facultate, un profesor ne-a spus că ar trebui să avem trei autori pe care să-i știm bine. „Sunt prea mulți și dacă nu facem o lectură progresivă nu ne alegem cu prea multe”. Mi-am ales trei, dar nu pot spune că mă limitez doar la aceștia, mai obișnuiesc să citesc și cărți despre care încă nu se spun prea multe. Cel puțin la noi.

María Dueñas. Mi-a picat în mână și mi-a plăcut. Nu știu dacă e autorul care scrie din inimă, în sensul că doctor în limba și literatura engleză fiind, recunoaște că „citind foarte mult, știe cum stă treaba în literatură”. Există multe jocuri stilistice sau așteptări pe care le ai atunci când citești o carte. Din moment ce citești foarte mult, acestea se imprimă oarecum în minte și știi ce așteptări trebuiesc satisfăcute. Până la 50 de ani nu a scris nimic, apoi în patru zile, după cum afirmă și ea, a făcut schița romanului, foarte bine documentat din punct de vedere istoric. Acesta va deveni bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute.

 

iubirile-croitoresei-top-10_1_fullsize

 

Romanul de debut, „Iubirile croitoresei” o are în prim plan pe mama autoarei, a cărei familie a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan. Aici se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor. Cele 600 de pagini în câteva cuvinte ne-ar putea spune că o croitoreasă va ajunge spion la serviciile secrete ale armatei engleze. Aceasta e ideea centrală. Ea este înfrumusețată cu diferite povești de iubire ce se vor dovedi dezamăgiri mai mult sau mai puțin. Nici cea din final nu este cunoscută în totalitate. Cititorului îi este oferită o diversitate de imagini din care o poate alege pe cea care o dorește. Personal, nu știu de ce cartea a fost tradusă cu acest titlu, s-ar fi pliat altul mai bun, dar nu depinde de mine.

 

 

Dacă ești, sunt

Am citit recent „Lupul de stepă”. Dincolo de aspectele mai mult sau mai puțin scriitoricești, mi-a plăcut mult cum personajul principal, mânat de gânduri singuratice și de sinucidere, în urma apariției întâmplătoare în viața sa a unui personaj aparent obișnuit, ajunge să privească viața în alt mod. Ideile și conceptele supraumane, aproape imposibil de ținut, au lăsat loc cărnii.

 

Indiferent în ce credem și ce dorim, mirosim a carne

Familia din care faci parte, acțiunile pe care le întreprinzi, cărțile pe care le citești, lucrurile care-ți plac spun despre tine mult mai multe decât ai putea crede vreodată. Copilăria are un rol hotărâtor. Se impregnează în creier, în tot acest timp, amintiri și interdicții care te urmăresc toată viața. Ele te vor face mai târziu să zâmbești, să te simți vinovat, să plângi, să te mânii în anumite circumstanțe, adesea diferite de cele ale majorității pământenilor. Cu timpul ajungi să ai eul tău, să ai o personalitate a ta. Lumea va știi cine ești când va vorbi despre x: „ zâmbește când, îl doare când, plânge când, se mânie când…”.  Acesta sunt eu: cred în x, nu cred în y; iubesc pe x chiar dacă….  Descoperi mai târziu că sunt bucurii care fac să se schimbe mai multe fețe, dar și că sunt bucurii care schimbă doar fața ta. Oamenii sunt diferiți. Au idei atât de diferite. Și-ar da și viața pentru ele. E frumos, nu? Știi momentul acela când îl întâlnești pe acel cineva după care ai suspinat în mod inconștient atâta timp? E aici. Eu sunt altul. Sau… mai trebuie oare să aștept?

 

M-am uitat toată masa la tine. Nu ai mâncat mai nimic

 

 

10353027_10152531529034291_1212831450587676629_n

Lupul de stepă

Chiar dacă am auzit de multe ori, când se vorbea de Hermann Hesse, că ”Lupul de stepă” ar fi capodopera sa, recunosc că am lăsat-o la sfârșit. Sunt deci, oarecum familiarizat cu ceea ce se poate numi stilul lui Hesse și cred că am făcut bine deoarece primul contact m-ar fi făcut să mă opresc la caracteristicile literare, neavând în prim plan ideea centrală.

Personajul principal Harry Haller (inițialele trimit la autor), un savant inadaptat al timpului său care suferă de singurătate și care nu-și găsește plăcerea decât în muzica lui Mozart, în scrierile lui Goethe și în meditație, primește la un moment dat un tratat intitulat ”Tratat despre lupul de stepă”, care îl descrie pe el însuși cu două dimensiuni asemănătoare și total opuse în același timp: jumătate om, făcând parte oarecum din societate, participând la diferite activități, și jumătate lup, lăsând de cele mai multe ori să se vadă și anumite caracteristici care-l fac drept un singuratic sau un taciturn. Cele două jumătăți îl îndreaptă inevitabil spre o luptă interioară ce devine insuportabilă, sinuciderea fiind singura cale de soluționării dramelor interioare. Totul se schimbă când apare Hermine. Ea e cea care îl înțelege, uneori mai bine ca el însuși, ea îi dă ordine pe care acesta trebuie să le îndeplinească, ordine care , indirect, îl inițiază și îl învață să danseze, să se bucure de anumite droguri ușoare și de plăcerile trupului.

Mi-a plăcut mult cum a construit Hesse imaginea celor care, printre atâtea idei și reguli, uită că încă sunt oameni. Lupul are simțurile dezvoltate și, indiferent de idei, preferă tot carnea. 🙂 E important cum ne regăsim.

„Ciudate idei mai ai şi tu despre viaţă! Aşadar, ai făcut întotdeauna nişte lucruri complicate, iar pe cele simple nu le-ai învăţat deloc? N-ai avut timp? N-ai avut chef? (…) Nu eşti nebun deloc domnule profesor, ba chiar mi se pare că eşti prea puţin nebun! Mi se pare că eşti deştept, dar într-un chip prostesc.”

lupul-de-stepa