Arhive pe categorii: Recenzie

Lupul de stepă

Chiar dacă am auzit de multe ori, când se vorbea de Hermann Hesse, că ”Lupul de stepă” ar fi capodopera sa, recunosc că am lăsat-o la sfârșit. Sunt deci, oarecum familiarizat cu ceea ce se poate numi stilul lui Hesse și cred că am făcut bine deoarece primul contact m-ar fi făcut să mă opresc la caracteristicile literare, neavând în prim plan ideea centrală.

Personajul principal Harry Haller (inițialele trimit la autor), un savant inadaptat al timpului său care suferă de singurătate și care nu-și găsește plăcerea decât în muzica lui Mozart, în scrierile lui Goethe și în meditație, primește la un moment dat un tratat intitulat ”Tratat despre lupul de stepă”, care îl descrie pe el însuși cu două dimensiuni asemănătoare și total opuse în același timp: jumătate om, făcând parte oarecum din societate, participând la diferite activități, și jumătate lup, lăsând de cele mai multe ori să se vadă și anumite caracteristici care-l fac drept un singuratic sau un taciturn. Cele două jumătăți îl îndreaptă inevitabil spre o luptă interioară ce devine insuportabilă, sinuciderea fiind singura cale de soluționării dramelor interioare. Totul se schimbă când apare Hermine. Ea e cea care îl înțelege, uneori mai bine ca el însuși, ea îi dă ordine pe care acesta trebuie să le îndeplinească, ordine care , indirect, îl inițiază și îl învață să danseze, să se bucure de anumite droguri ușoare și de plăcerile trupului.

Mi-a plăcut mult cum a construit Hesse imaginea celor care, printre atâtea idei și reguli, uită că încă sunt oameni. Lupul are simțurile dezvoltate și, indiferent de idei, preferă tot carnea. 🙂 E important cum ne regăsim.

„Ciudate idei mai ai şi tu despre viaţă! Aşadar, ai făcut întotdeauna nişte lucruri complicate, iar pe cele simple nu le-ai învăţat deloc? N-ai avut timp? N-ai avut chef? (…) Nu eşti nebun deloc domnule profesor, ba chiar mi se pare că eşti prea puţin nebun! Mi se pare că eşti deştept, dar într-un chip prostesc.”

lupul-de-stepa

 

 

Inimă atât de albă

 N-am vrut să ştiu nimic, dar am aflat că una din fete, când nu mai era o copilă şi se întorsese de curând din călătoria de nuntă, a intrat în baie, s-a aşezat în faţa oglinzii, şi-a desfăcut bluza, şi-a scos sutienul şi şi-a căutat inima cu vârful pistolului tatălui ei, care stătea în sufragerie cu o parte din familie şi trei musafiri.inima-atat-de-alba

 

Sincer să fiu nu ştiu cum a ajuns cartea aceasta în biblioteca mea sau când şi cu ce motiv am cumpărat-o. Recunosc însă că o aveam în plan, să o citesc de ceva timp iar la final nu am fost dezamăgit. Pentru mine primele pagini au însemnat totul. Mi-au plăcut la nebunie. Chiar dacă pare mai târziu un pic plictisitoare. Primele pagini m-au făcut să o păstrez în bibliotecă.

Romanul e expus la persoana întâi prin din prisma lui Juan, cel care află, prin diferite împrejurări, evenimentele petrecute în viaţa tatălui său. Ştie că acesta a fost căsătorit cu două surori. Teresa, sora mai mare care s-a sinucis în mod surprinzător la o săptămână de la nuntă şi sora mai mică, mama lui. Ulterior va afla că acesta a mai fost căsătorit, fapt pe care nu-l va aduce în discuţie decât în final.

Întregul roman este construit în jurul acestei întrebări: De ce s-a sinucis Teresa? Juan nu are nici o idee despre adevăratul motiv al morţii ei pe care lasă să se înţeleagă că nu-l interesează. De aceea Javier Marias în jurul acestei întrebări construieşte mai multe imagini care, la o primă vede, par a fi rupte din context: o femeie se sinucide la o masă familială, în Havana un bărbat având grijă de propria soţie bolnavă ascultă o discuţie dintr-o camera alăturata, doi translatori la o conferinţa ONU în Geneva, o femeie din New York primeşte vizita unui vechi prieten. În final, parcă revenit la realitate, Juan află că tatăl său şi-a ucis soția pentru a se putea căsători cu Teresa. Acesta îi mărturiseşte noii soţii gestul, fără a avea mustrări de conştiinţă cu privire la faptul săvârșit, gest care o va conduce pe noua soţie la sinucidere, aceasta simţindu-se vinovată. Surprinzător, singura concluzie a tatălui nu priveşte nici pe departe o formă de remuşcare în privinţa crimei, ci priveşte viaţa cuplului fiului său: „dacă ai secrete, nu i le spune ei…”.

Poţi oare iubi pe cineva atât de mult încât sa ucizi pentru el pe cineva pe care se presupune, că l-ai iubit la fel de mult având în vedere faptul că ai ajuns sa te căsătoreşti cu el?

 

 

Orbitor

Am început să citesc tot ce a scris Cărtărescu, unele păreri, cu privire la cărţile lui le-am expus deja. A venit acum rândul capodoperei: Orbitor. Pot spune înainte de toate că eram obişnuit cu ceea ce înseamnă Cărtărescu: descrieri cu minuţiozitate a fiecărui aspect, asemenea unui cercetător iscusit care priveşte cu lupa orice detaliu şi ni-l prezintă, însă uneori ne lasă şi să interpretăm, să dăm noi sens lucrului în sine; cromatica excepţională de care se foloseşte etc.

orbitor

Pentru unii, „Orbitor” s-ar putea numi simplu:”Romanul comunismului” întrucât toate cele trei părţi în care este structurat au ca imagine de fundal comunismul. Totul se petrece în timpul comunismului. Dincolo de acest aspect unificator, fiecare structură priveşte o altă persoană. Prima parte, intitulată „Aripa stângă”, o are în prim plan pe mama autorului care vorbeşte întotdeauna despre cozile de la magazine, despre mâncare, despre durerile pe care aceasta lasă să se vadă, despre munca pe care o făcea acasă.  Spre deosebire de această primă parte în care Cărtărescu se foloseşte de fabulaţii, explicând hiperbolic anumite aspecte materne, în ultima parte „Aripa dreaptă” totul este real. Aici apare în prim plan rolul tatălui, nelipsind relatarea realitaţiilor istorice a evenimentelor comunismului, avându-l în prim plan pe Ceauşescu. Aceste două aripi, sunt legate de a doua parte: „Corpul” unde autorul descrie modul în care decurgea viaţa lui, evenimentele hotărâtoare pentru el şi nu în ultimul rând cum înţelegea, copil fiind, viaţa.

Schiţa pe care am expus mai sus are mai curând un aspect structural. Îmbrăcaţi-o cu ceea ce înseamnă Cărtărescu şi înarmaţi-vă cu foarte multă răbdare dacă vreţi să înţelegeţi capodopera. Orbitor nu este uşor de citit şi, în niciun caz, nu toţi cei care-l vor citi îl vor înţelege.

Sexagenara şi tânărul

Simţi starea aceea în care doreşti să te destăinui, să plângi, să-ţi spui problemele până în cele mai mici detalii cuiva care să nu aibă vreun habar de tine şi care să nu-ţi reproşeze niciodată nimic? E aici. Nu eşti tu personajul principal, ai problemele tale, dar poţi empatiza cu starea pe care o descrie autoarea.

Povestea are ca punct central monologul expus unui tânăr prozator, tăcut, cu ochii verzi, pe acesta împletindu-se itinerariul celor două personaje: Anna, autoarea, şi Terry, o prietenă din copilărie, genul de femeie care reuşeşte să urce în ierarhia socială prin mijloace mai puţin ortodoxe. Firi complet diferite. Cititorul va observa.

sexagenara-si-tanarul-nora-iuga

Monologul începe cu cinismul adresat bătrâneţii. Chiar dacă a trecut timpul, rămân aceleaşi gusturi: „Nu-mi place părul tuns, nu-mi plac subţiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat (p.5)”. Peste acesta se adaugă tensiunea dintre cei care vin şi cei care pleacă „bătrânii sunt incapabili să se adapteze la nou. (…) Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre rădăcini” (p. 36). Aceleaşi dorinţe care în ciuda trecerii timpului rămân. Tot oameni. Dincolo de acest aspect obiectiv (sunt nenumărate trecerile de la persoana întâi la persoana a treia), rolul ascultătorului e vital. Anna ştie că legătura dintre cei doi rezistă atât timp cât ea vorbeşte şi continuă să-i expună acestuia povestea vieţii sale, chiar dacă uneori nu e sigură de importanţa acordată de acesta: „„Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica.” Tăcerea ar echivala cu destrămarea poveştii, şi fiind conştientă că la lăsarea nopţii el va pleca, este nevoită să retrăiască prin intermediul cuvintelor ceea ce era o dată acţiune. Nu-i rămâne altă cale. Romanul se va încheia inevitabil cu uşa care se închide peste singurătatea atât de comună.

 

Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, aici începe moartea. (p. 130)

 

Nu doar Zaraza

„Ei, domnule Eliade, dar cred că ştiţi la fel  de bine cum e. Orice spui şi eşti e cu totul altfel de cum apari în ziare. Cine să înţeleagă interpretarea unei cărţi, de exemplu, aşa cum numai autorul ştie ce a vrut să spună? Cine, criticul? Poate, nu zic, dar am impresia că de multe ori caută numai senzaţionalisme, ca să-şi vândă ziarul. Aşa că de ce să nu citesc eu direct cartea? se amuză Cristi. Voi avea astfel cea mai onestă părere. La fel şi despre mine probabil se spun vrute şi nevrute, nu zic că n-am auzit, am şi eu amici care caută de zor un scandal. Dar nu mă preocupă, v-am zis. Sunt sigur că orice ar scrie n-are nicio legătură cu cine sunt eu de fapt.” (p.133)

Dacă sunteţi de acord cu cele spuse mai sus,  închideţi şi puneţi mâna pe carte.

 

Totul începe de la dragoste, nu totul e teleonvelă

„Toţi vorbesc despre dragoste, domnişorule Cristian, ai  văzut?  îi şopteşte Pribeagu. Dar dacă nu îţi laşi inima să se îndrăgostească şi să iubească totul, exact cum lucrurile se nimeresc să fie, pentru că de cele mai multe ori aşa trebuie să fie, de unde să afli dragostea?”

Imagine

Autorul sau personajul principal?

Sincer să fiu, până să citesc De ce iubim femeilie, Zaraza nu mă atrăgea deloc. Îmi făcusem o altă părere. Am scris despre acest aspect şi despre discuţia avută cu autorul Zarazei (aici). Concluzia? Nu mi s-a întâmplat niciodată ca la finalul vreunei cărţi să fiu atât de entuziasmat şi de personajul principal şi de carte.

Contextul este cel al Bucureşti-ului eflorescent al anilor de odinioară, totul urmând a se întâmpla într-un mod accidental. Într-o seară obişnuită, personajul principal Cristian Vasile, în urma unei fascinaţii de moment, urcă pe scena unui local pentru a o impresiona pe cea care l-a lovit cu aspectul ei divin. De aici începe totul. Urmează o viaţă de artist ale cărui arii sunt explicate în aşa fel încât te opreşti să le cauţi pe youtube să vezi cam cum sună. Aspectul vocal are rolul său, însă dincolo de acest aspect, Cristian Vasile posedă puterea de a nu trece niciodată, sub nicio formă peste principiile sale: dragostea pentru ţară, mila faţă de sărmani, speranţa acolo unde nimeni nu mai vede nimic. Un model al zilelor noastre

 

Autorul în ajutorul personajului principal

Chiar dacă pare o poveste ce se îndreaptă spre o concluzie consumată, prevestindu-i oarecum viitorul, autorul încearcă prin nenumărate personaje să-l facă să conștientizeze importanţa punerii banilor deoparte, fără vreun rezultat. Cu toate acestea autorul nu-l va lăsa deoparte. Când va simţi primele momente de descurajare, el va fi îmbărbătat prin vocile apropiaţilor: -Ei, asta pentru că niciodată n-ai vrut să ai puţin timp şi pentru tine, să vorbeşti cu tine, să te asculţi… Dar ai să vezi, dragul meu Cristian, că toate or să fie bine. Aşa e viaţa, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu de toate, trebuie să le iei la rost aşa cum vin şi, tocmai, să faci lumină atunci când e întuneric, căci lumina zilei orice netot o poate vedea”.

Nostalgia

Nu sunt un cititor înfocat de literatură română. Preferaţii mei au rămas aceiaşi de ceva timp şi nu cred că va mai avea loc vreo schimbare: Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade. Cu ceva timp în urmă dând, mai mult din întâmplare, peste „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu în care apare şi frumoasa poveste dintre Zaraza si Cristian Vasile (care mi-a stârnit interesul întrucât a apărut un roman la Polirom despre  iubirea dintre aceştia, scrisă de un autor pe care-l îndrăgesc mult), gândul cu privire la literatura noastră s-a schimbat. I-am scris autorului în cauză că abia îi aştept cartea, deşi până atunci nu-mi stârnise niciun interes şi că, sincer, nu sunt „fan” al lui Cărtărescu. Mi-a răspuns: păcat că nu esti „fan”, este unul dintre cei mai buni scriitori pe care ii avem si i-am avut vreodata”.

 

Cărtărescu se citeşte greu, dar merită. E nevoie de timp, de rumegare adâncă, de inventarea  fantasmagorică a fiecărei imagini expuse cu o extremă meticulozitate. Ochiul naratorului vede orice formă, orice activitate, orice emoţie uneori dusă la extrem, încercând o punere în act a fiecărui cititor, indiferent de sex, prin participarea aprobantă  datorată sentimentelor împărtăşite de cel în cauză. Cu privire la acest aspect, autorul va spune (intr-un interviu din Observator cultural, nr. 11/2000), despre nuvela REM ca : „ea se dezvoltă pe baza unui test al lui Jung, pe care am încercat să-l încorporez în substanţa prozei mele. De fapt, interesul meu principal în poveste a fost să dezvolt tema fetiţei sau a femeii ascunse în mine, pentru că Jung, şi nu numai el, spune că în fiecare bărbat se află oprimată o femeie, iar in fiecare femeie se află, la fel de oprimat, un bărbat. Am incercat sa dau dreptul la cuvânt fetiţei oprimate din mine. Dar nu numai atât. Am incercat să trăiesc cu corpul unei fetiţe si să gândesc cu mintea unei fetiţe”.

nostalgia

Nostalgia e un volum de nuvele structurat în trei secvenţe: prologul: Ruletistul, partea mediană: Mendebilul, Gemenii, REM, şi epilogul: Arhitectul. În anul 2012 a fost premiată  de către presa spaniolă cu distinsul  premiu „Tormenta al mejor libro de autor extranjero”,  considerată una dintre cele mai bune cărţi străine ale anului 2012.

Prima nuvelă are în prim plan Ruletistul”, un sexagenar obsedat de moarte care încearcă în nenumărate rânduri să sfideze moartea acceptând pariuri care-i pun viaţa în pericol. Va ajunge, în cele din urmă, să ducă pistolul la tâmplă cu toate cele şase gloanţe aşezate în pistol fiind, în mod ironic, salvat de un cutremur. Cu toate acestea va muri când e ameninţat cu un pistol neîncărcat. Destinul implacabil…

Partea mediană cuprinde trei povestiri expuse din prisma copilăriei şi a adolecenţei. Mendebilul, un copil obişnuit devine liderul copiilor din blocul Ştefan cel Mare prin poveştile ireale pe care le istoriseşte. Totul se risipeşte când îşi descoperă latura sexuală. În Gemenii ne este prezentat un cuplul alcătuit din Andrei şi Gina care, în urma unei călătorii prin subteranul ireal al Bucureştiului îşi shimbă locurile fireşti, fiecare ajungând să posede emoţiile trăite de celălalt. După cum va spune şi autorul, citândul pe Jung: „O femeie iubeste nu numai cu functia feminina fireasca din ea, ci si cu amprenta masculina pe care si-o reprima”. Ultima nuvelă din partea mediană, REM, e pusă în legătură simetrică cu prima, cea a Mendibilului. Personajul principal e Nava Svetlana, o copilă care vrăjeşte cu abilitate personajele din jurul ei.

Partea finală  istoriseşte  metamorfoza unui arhitect bucureştean pasionat de claxoane. Emil Popescu economiseşte tot ce are şi cumpără o Dacie pe care o transformă cu timpul într-un instrument muzical din ce în ce mai performant şi recompunând, sub privirile vecinilor şi a specialiştilor întreaga muzică începând cu cele antice, culminând cu diferite opere ale uneor compozitori moderni.

Pădurea norvegiană

 

Haruki Murakami este, fără îndoială, un misionar al literaturii japoneze. Bestsellerul „Pădurea norvegiană”, pe care îl voi prezenta în cele ce urmează, l-a făcut cunoscut nu numai în Japonia, ci în întreaga lume. A publicat povestiri „După cutremur” (2001),   romane „În căutarea oii fantastice” (1982), „Pădurea norvegiană” (1987), „Dans, dans, dans,” (1988), inspirându-se în mare parte din  contextele istorice contemporane nouă, cititorul înțelegând acest fapt, putându-se include în realitatea romanului care se desfășoară sub ochii lui. Spre exemplu, celebrul atac cu gaz Sarin din metroul din Tokyo de care marea majoritate avem habar,  a stat la baza volumului „Atacul cu gaz din Tokyo şi sufletul japonez (1997-1998)”. Dincolo de acest aspect creator, misiunea lui a constat și în traducerea în limba japoneză a unor autori care şi-au lăsat, desigur, și amprenta asupra propriului scris: Scott Fitzgerald, Truman Capote, J. D. Salinger, John Irving etc.

Imagine


 

Dacă ar fi să rezum volumul în câteva cuvinte ar fi de ajuns să spun: spirit japonez. Timp, zâmbet, relaxare. Nu pot exista doar acestea, cum nici în realitate nu ar putea fi numai aspecte pozitive. Indirect, în cazul de faţă, apar stări  depresive pe care majoritatea personajelor nu reuşesc să  le depăşească şi care nu oferă decât o singură şansă: aceea de pune capăt zilelor fără a spune cuiva ceva sau fără a lăsa de bănuit înainte de a pune în aplicare planul. Bine pus la punct de altfel…

“La vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem… o dragoste cu complicaţii”. Aşa începe romanul. O propoziţie universal-valabilă pentru fiecare adolescent în parte. Personajul principal, Toru Watanabe este în avion, la capătul călătoriei sale spre Hamburg, iar înainte de coborâre aude, în boxe, melodia „Pădurea norvegiană” a celor de la Beatles (numele acestei melodii va reveni de mai multe ori de-a lungul întregului roman). Aceasta îi trezește amintirile din tinerețe, petrecute cu 18 ani în urmă în Japonia care îl fac să înțeleagă un singur lucru: „moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă”.

În adolescență, Watanabe are parte de o prietenie frumoasă formată din trioul: Kizuki colegul lui, prietena acestuia Naoko şi el. Cel dintâi alege să se sinucidă fără a lăsa loc vreunei speculații: A tras un furtun de cauciuc de la ţeava de eşapament a maşinii lui, N-360, l‑a băgat pe geam, a astupat toate încheieturile cu bandă adezivă şi a turat motorul. Această moarte va schimba destinele celor rămași: Naoko și Watanabe, care aleg să înceapă o viaţă nouă şi să lase deoparte trecutul. După un an de la dispariția prietenului comun, cei doi se întâlnesc întâmplător, iar duminica devine din acel moment ziua plimbărilor în oraș. Dorind parcă să creeze un nou trio, Hamuraki o aduce în prim plan pe tânăra și energică Midori, o colegă drăguţă care-şi părăseşte în cele din urmă iubitul pentru Watanabe. Viaţa lui din acest moment pare că se desfăşoară pe două planuri, cel al lui Naoko – căreia căreia îi promite că îi va rămâne alături de ea atât timp cât îi va fi necesar să se însănătoșească, ajungând, cauză a depresiei, să se interneze într-un sanatoriu, al doilea punând accent pe rolul lui Midori care devine din ce în ce mai important.

Imagine

 

Dacă e să zbori, zbori…

Cel care a citit Papillon, dacă e pus să aleagă două cuvine care să reprezinte cartea lui Charrière, va alege: evadarea şi viaţa.

Început ca o relatare a unei nedreptăți comise, volumul descrie experiențele personale pe care Charrière, personajul principal, le-a trăit ca prizonier în Guyana Franceză. Acuzat pe nedrept de uciderea unui proxenet, „fluturele” nostru a avut numeroase încercări de a evada, pentru a putea repara nedreptatea de care avusese parte. Nu a renunţat niciodată în a-şi susţine nevinovăţia, dar nici la gândul de a rămâne pe nedrept în închisoare.

Relatarea începe în octombrie 1931 având ca premisă condamnarea nedreaptă la muncă silnică pe viaţă pe care Papillon urmează să o execute în ocna din Guyana Franceză. Nedreptatea are rolul ei, deoarece Papillon îşi propune să evadeze cu orice preţ.  Chiar dacă insulele coloniilor franceze în care trebuie să-şi ispășească pedeapsa nu sunt decât închisori în aer liber în mijlocul oceanului păzite de oameni şi de rechini, personajul principal nu renunţă niciodată la gândul de a trăi libertatea ce i se cuvine: „Nu trăiesc decât pentru asta: să evadez, să evadez singur sau întovărășit oricum, dar să fug din ocnă”. Gândul evadării, ca obsedare, nu este nicio clipă suprimat, ca atare în mintea sa se perindă mereu mai multe planuri de evadare bine calculate sau pripite: fuga din spital, construirea secretă a unei plute, dinamitarea zidului închisorii, internarea la nebuni, s.a.  Spre deznădejdea cititorului, toate acestea au dat greș deoarece, în ciudat dorinței sale acerbe de a reveni la libertate, el e prins şi readus pe Insulele Salvării. În cele din urmă, ca o ironie a sorţii, descoperă  întâmplător o recurență în formarea valurilor şi reuşeşte să evadeze definitiv din Insule. Va fi prins în Venezuela, dar nu va reveni niciodată pe insule.

Obsesia libertăţii se doreşte a fi neîncetat expusă cititorului prin porecla pe care o primește după tatuajul în formă de fluture pe care îl avea pe piept. Lectorul are astfel permanent imaginea unui fluture, prins spontan de un copil, care se zbate în capcană.  Ca într-un bildungsroman, prin gurile celorlaltor personaje, autorul îl obligă să se comporte raţional mustrându-l pentru escapadele sale prost gândite care-l fac să primească o condamnare în locuri cu o potențialitate mai mică de evadare care-i pot ruina visul: Şi pentru că te numeşti Papillon, te asigur că-ţi voi tăia aripile şi n-ai să mai ai cu ce-ţi lua zborul, dar îi aminteşte şi de visul său când se simte deznădăjduit: Papillon? Eşti un fluture? Vai de capul tău! Un fluture zboară şi are aripi, unde-s  ale tale?