Orbitor

Am început să citesc tot ce a scris Cărtărescu, unele păreri, cu privire la cărţile lui le-am expus deja. A venit acum rândul capodoperei: Orbitor. Pot spune înainte de toate că eram obişnuit cu ceea ce înseamnă Cărtărescu: descrieri cu minuţiozitate a fiecărui aspect, asemenea unui cercetător iscusit care priveşte cu lupa orice detaliu şi ni-l prezintă, însă uneori ne lasă şi să interpretăm, să dăm noi sens lucrului în sine; cromatica excepţională de care se foloseşte etc.

orbitor

Pentru unii, „Orbitor” s-ar putea numi simplu:”Romanul comunismului” întrucât toate cele trei părţi în care este structurat au ca imagine de fundal comunismul. Totul se petrece în timpul comunismului. Dincolo de acest aspect unificator, fiecare structură priveşte o altă persoană. Prima parte, intitulată „Aripa stângă”, o are în prim plan pe mama autorului care vorbeşte întotdeauna despre cozile de la magazine, despre mâncare, despre durerile pe care aceasta lasă să se vadă, despre munca pe care o făcea acasă.  Spre deosebire de această primă parte în care Cărtărescu se foloseşte de fabulaţii, explicând hiperbolic anumite aspecte materne, în ultima parte „Aripa dreaptă” totul este real. Aici apare în prim plan rolul tatălui, nelipsind relatarea realitaţiilor istorice a evenimentelor comunismului, avându-l în prim plan pe Ceauşescu. Aceste două aripi, sunt legate de a doua parte: „Corpul” unde autorul descrie modul în care decurgea viaţa lui, evenimentele hotărâtoare pentru el şi nu în ultimul rând cum înţelegea, copil fiind, viaţa.

Schiţa pe care am expus mai sus are mai curând un aspect structural. Îmbrăcaţi-o cu ceea ce înseamnă Cărtărescu şi înarmaţi-vă cu foarte multă răbdare dacă vreţi să înţelegeţi capodopera. Orbitor nu este uşor de citit şi, în niciun caz, nu toţi cei care-l vor citi îl vor înţelege.

Tehnologia încotro?

Am văzut azi pe National Geographic o importantă cucerire a tehnologiei: proiectorul tactil. Pe româneşte nu vom mai avea nevoie de telecomandă. Vom sta frumos pe scaun, dacă vom ridica mâna dreaptă volumul va fi mai tare, dacă vom lăsă mâna dreaptă jos volumul va scădea. Foarte ingenios, nimic de comentat. A doua cucerire: roboţii care vor face singuri cumpărături. Îi trimiţi la magazin şi ei îţi aduc ceea ce doreşti.

Toată lumea e mulţumită de tehnică, de noutăţile pe care le aduce, numai că se pune întrebarea: noi ce vom mai face? Oare vom construi roboţi să trăiască în locul nostru? Nu sunt împotriva tehnicii, cui nu-i prieşte? Cine nu o doreşte? Dar parcă uneori e prea mult. Tehnologia de azi ne oferă mai mult timp liber ca odinioară, cu toate acestea nu-l vedem. Din contră, ne plângem din ce în ce mai mult că nu-l mai avem.

Tehnologia e formidabilă dar avem rolul nostru. Dacă nu-l înţelegem vom rămâne în casă şi ne vom plânge ca nişte incompetenţi de kilogramele în plus, de depresie etc.

Imagine

Cum se prepară un război mondial

Se iau 20 de oameni de naţionalităţi diferite şi se pun într-un loc închis. Li se citesc discursuri despre drepturile omului, despre demnitatea umană, despre pace, despre egalitatea dintre oameni, despre problemele umanităţii etc. Sunt învăţaţi să facă o groază de lucruri împreună. Construiesc case în care să stea, gătesc, fiecare arătând specialităţiile culinare specifice ţării lor, seara stau la o bere. Sunt ajutaţi să se înţeleagă reciproc, să-şi expună în mod civilizat părerile despre lume şi despre viaţă, să-şi împărtăşească durerile, să se confeseze unul altuia, să-şi ofere sfaturi. Sunt egali, nu? Aceleaşi dificultăţi, aceleaşi probleme…

După două luni li se dau arme. Pleacă doar trei acasă.

 

Imagine

Sexagenara şi tânărul

Simţi starea aceea în care doreşti să te destăinui, să plângi, să-ţi spui problemele până în cele mai mici detalii cuiva care să nu aibă vreun habar de tine şi care să nu-ţi reproşeze niciodată nimic? E aici. Nu eşti tu personajul principal, ai problemele tale, dar poţi empatiza cu starea pe care o descrie autoarea.

Povestea are ca punct central monologul expus unui tânăr prozator, tăcut, cu ochii verzi, pe acesta împletindu-se itinerariul celor două personaje: Anna, autoarea, şi Terry, o prietenă din copilărie, genul de femeie care reuşeşte să urce în ierarhia socială prin mijloace mai puţin ortodoxe. Firi complet diferite. Cititorul va observa.

sexagenara-si-tanarul-nora-iuga

Monologul începe cu cinismul adresat bătrâneţii. Chiar dacă a trecut timpul, rămân aceleaşi gusturi: „Nu-mi place părul tuns, nu-mi plac subţiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat (p.5)”. Peste acesta se adaugă tensiunea dintre cei care vin şi cei care pleacă „bătrânii sunt incapabili să se adapteze la nou. (…) Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre rădăcini” (p. 36). Aceleaşi dorinţe care în ciuda trecerii timpului rămân. Tot oameni. Dincolo de acest aspect obiectiv (sunt nenumărate trecerile de la persoana întâi la persoana a treia), rolul ascultătorului e vital. Anna ştie că legătura dintre cei doi rezistă atât timp cât ea vorbeşte şi continuă să-i expună acestuia povestea vieţii sale, chiar dacă uneori nu e sigură de importanţa acordată de acesta: „„Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica.” Tăcerea ar echivala cu destrămarea poveştii, şi fiind conştientă că la lăsarea nopţii el va pleca, este nevoită să retrăiască prin intermediul cuvintelor ceea ce era o dată acţiune. Nu-i rămâne altă cale. Romanul se va încheia inevitabil cu uşa care se închide peste singurătatea atât de comună.

 

Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, aici începe moartea. (p. 130)

 

Licenţa nu a fost acceptată

Am încercat ieri să activez office-ul cuiva de la distanţă. A luat mai mult decât am crezut, dar a fost un moment de har.

Viaţa noastră este un program trial. Funcţionează un timp, dar dacă nu-l activezi pierzi totul. Unii dau sens vieţii şi îl activează o lună sau mai puţin, alţii găsesc răspunsul şi reuşesc să scape de întrebările extenuante. Există şi cei care nu…


Imagine

La Bacău l-au găsit ieri pe olimpicul la informatică înecat. Multă lume critică gestul sau anumite aspecte, nimeni nu se întreabă ce ar fi putut face pentru a opri inevitabilul.

Orele au fost în zadar: „Licenţa nu a fost acceptată”.

Nu doar Zaraza

„Ei, domnule Eliade, dar cred că ştiţi la fel  de bine cum e. Orice spui şi eşti e cu totul altfel de cum apari în ziare. Cine să înţeleagă interpretarea unei cărţi, de exemplu, aşa cum numai autorul ştie ce a vrut să spună? Cine, criticul? Poate, nu zic, dar am impresia că de multe ori caută numai senzaţionalisme, ca să-şi vândă ziarul. Aşa că de ce să nu citesc eu direct cartea? se amuză Cristi. Voi avea astfel cea mai onestă părere. La fel şi despre mine probabil se spun vrute şi nevrute, nu zic că n-am auzit, am şi eu amici care caută de zor un scandal. Dar nu mă preocupă, v-am zis. Sunt sigur că orice ar scrie n-are nicio legătură cu cine sunt eu de fapt.” (p.133)

Dacă sunteţi de acord cu cele spuse mai sus,  închideţi şi puneţi mâna pe carte.

 

Totul începe de la dragoste, nu totul e teleonvelă

„Toţi vorbesc despre dragoste, domnişorule Cristian, ai  văzut?  îi şopteşte Pribeagu. Dar dacă nu îţi laşi inima să se îndrăgostească şi să iubească totul, exact cum lucrurile se nimeresc să fie, pentru că de cele mai multe ori aşa trebuie să fie, de unde să afli dragostea?”

Imagine

Autorul sau personajul principal?

Sincer să fiu, până să citesc De ce iubim femeilie, Zaraza nu mă atrăgea deloc. Îmi făcusem o altă părere. Am scris despre acest aspect şi despre discuţia avută cu autorul Zarazei (aici). Concluzia? Nu mi s-a întâmplat niciodată ca la finalul vreunei cărţi să fiu atât de entuziasmat şi de personajul principal şi de carte.

Contextul este cel al Bucureşti-ului eflorescent al anilor de odinioară, totul urmând a se întâmpla într-un mod accidental. Într-o seară obişnuită, personajul principal Cristian Vasile, în urma unei fascinaţii de moment, urcă pe scena unui local pentru a o impresiona pe cea care l-a lovit cu aspectul ei divin. De aici începe totul. Urmează o viaţă de artist ale cărui arii sunt explicate în aşa fel încât te opreşti să le cauţi pe youtube să vezi cam cum sună. Aspectul vocal are rolul său, însă dincolo de acest aspect, Cristian Vasile posedă puterea de a nu trece niciodată, sub nicio formă peste principiile sale: dragostea pentru ţară, mila faţă de sărmani, speranţa acolo unde nimeni nu mai vede nimic. Un model al zilelor noastre

 

Autorul în ajutorul personajului principal

Chiar dacă pare o poveste ce se îndreaptă spre o concluzie consumată, prevestindu-i oarecum viitorul, autorul încearcă prin nenumărate personaje să-l facă să conștientizeze importanţa punerii banilor deoparte, fără vreun rezultat. Cu toate acestea autorul nu-l va lăsa deoparte. Când va simţi primele momente de descurajare, el va fi îmbărbătat prin vocile apropiaţilor: -Ei, asta pentru că niciodată n-ai vrut să ai puţin timp şi pentru tine, să vorbeşti cu tine, să te asculţi… Dar ai să vezi, dragul meu Cristian, că toate or să fie bine. Aşa e viaţa, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu de toate, trebuie să le iei la rost aşa cum vin şi, tocmai, să faci lumină atunci când e întuneric, căci lumina zilei orice netot o poate vedea”.

Un alt sens

Faptul că fiecare caută modele pentru viaţa proprie e extraordinar. Când găseşti unul în care să te regăseşti în proporţie de 90% e sublim…

Zilele acestea am citit o carte care mi-a pus în faţă un personaj pe care îl voi adăuga cu drag pe lista modelelor mele de viaţă: Cristian Vasile. Pentru a nu-l încadra într-o anumită categorie voi spune doar atât: Interesaţi-vă!

Mi-a plăcut mult cum devine un interpret vestit: ştiindu-şi calităţile vocale, dorind să impresioneze o domnişoară care cu frumuseţea ei i-a frânt inima, la rugămintele prietenilor care crează atmosfera favorabilă se urcă pe scenă şi cântă. Cu domnişoara se va mai întâlni întâmplător peste câţiva ani, însă pentru el acea seară va fi începutul vieţii artistice. 

Când dedici cuiva ceea ce faci, fără ca acea persoană să ştie sau să relizeze acest lucru vreodată şi totul are un alt sens…Imagine

Vulpea şi postul

Ce nu e postul. Cură de slăbire, detoxifere etc.

„O vulpe înfometată trecea odată pe lângă un ţarc cu găini grase. Spre dezamăgirea ei, ţarcul era apărat cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări. „Ce aş putea face să pătrund înăuntru?” se întreba vulpea. Umblând împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură.”

Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la găini, se ospătă din belşug. După câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă, însă realizase că se îngrăşase şi nu mai încăpea prin gaură.

Imagine

Ce-i de făcut?

„Nu-i alt mod să scap de aici, îşi zise vulpea, – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.”

Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară.

Nostalgia

Nu sunt un cititor înfocat de literatură română. Preferaţii mei au rămas aceiaşi de ceva timp şi nu cred că va mai avea loc vreo schimbare: Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade. Cu ceva timp în urmă dând, mai mult din întâmplare, peste „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu în care apare şi frumoasa poveste dintre Zaraza si Cristian Vasile (care mi-a stârnit interesul întrucât a apărut un roman la Polirom despre  iubirea dintre aceştia, scrisă de un autor pe care-l îndrăgesc mult), gândul cu privire la literatura noastră s-a schimbat. I-am scris autorului în cauză că abia îi aştept cartea, deşi până atunci nu-mi stârnise niciun interes şi că, sincer, nu sunt „fan” al lui Cărtărescu. Mi-a răspuns: păcat că nu esti „fan”, este unul dintre cei mai buni scriitori pe care ii avem si i-am avut vreodata”.

 

Cărtărescu se citeşte greu, dar merită. E nevoie de timp, de rumegare adâncă, de inventarea  fantasmagorică a fiecărei imagini expuse cu o extremă meticulozitate. Ochiul naratorului vede orice formă, orice activitate, orice emoţie uneori dusă la extrem, încercând o punere în act a fiecărui cititor, indiferent de sex, prin participarea aprobantă  datorată sentimentelor împărtăşite de cel în cauză. Cu privire la acest aspect, autorul va spune (intr-un interviu din Observator cultural, nr. 11/2000), despre nuvela REM ca : „ea se dezvoltă pe baza unui test al lui Jung, pe care am încercat să-l încorporez în substanţa prozei mele. De fapt, interesul meu principal în poveste a fost să dezvolt tema fetiţei sau a femeii ascunse în mine, pentru că Jung, şi nu numai el, spune că în fiecare bărbat se află oprimată o femeie, iar in fiecare femeie se află, la fel de oprimat, un bărbat. Am incercat sa dau dreptul la cuvânt fetiţei oprimate din mine. Dar nu numai atât. Am incercat să trăiesc cu corpul unei fetiţe si să gândesc cu mintea unei fetiţe”.

nostalgia

Nostalgia e un volum de nuvele structurat în trei secvenţe: prologul: Ruletistul, partea mediană: Mendebilul, Gemenii, REM, şi epilogul: Arhitectul. În anul 2012 a fost premiată  de către presa spaniolă cu distinsul  premiu „Tormenta al mejor libro de autor extranjero”,  considerată una dintre cele mai bune cărţi străine ale anului 2012.

Prima nuvelă are în prim plan Ruletistul”, un sexagenar obsedat de moarte care încearcă în nenumărate rânduri să sfideze moartea acceptând pariuri care-i pun viaţa în pericol. Va ajunge, în cele din urmă, să ducă pistolul la tâmplă cu toate cele şase gloanţe aşezate în pistol fiind, în mod ironic, salvat de un cutremur. Cu toate acestea va muri când e ameninţat cu un pistol neîncărcat. Destinul implacabil…

Partea mediană cuprinde trei povestiri expuse din prisma copilăriei şi a adolecenţei. Mendebilul, un copil obişnuit devine liderul copiilor din blocul Ştefan cel Mare prin poveştile ireale pe care le istoriseşte. Totul se risipeşte când îşi descoperă latura sexuală. În Gemenii ne este prezentat un cuplul alcătuit din Andrei şi Gina care, în urma unei călătorii prin subteranul ireal al Bucureştiului îşi shimbă locurile fireşti, fiecare ajungând să posede emoţiile trăite de celălalt. După cum va spune şi autorul, citândul pe Jung: „O femeie iubeste nu numai cu functia feminina fireasca din ea, ci si cu amprenta masculina pe care si-o reprima”. Ultima nuvelă din partea mediană, REM, e pusă în legătură simetrică cu prima, cea a Mendibilului. Personajul principal e Nava Svetlana, o copilă care vrăjeşte cu abilitate personajele din jurul ei.

Partea finală  istoriseşte  metamorfoza unui arhitect bucureştean pasionat de claxoane. Emil Popescu economiseşte tot ce are şi cumpără o Dacie pe care o transformă cu timpul într-un instrument muzical din ce în ce mai performant şi recompunând, sub privirile vecinilor şi a specialiştilor întreaga muzică începând cu cele antice, culminând cu diferite opere ale uneor compozitori moderni.

Avem loc numai pentru o singură iubire

Un prieten mi-a spus că porumbeii îşi aleg partenerii pentru toată viaţa. Dacă moare unul, celălalt rămâne singur până la sfârşit. Nu am căutat să văd dacă e adevărat sau nu şi nici nu mă va interesa vreodată. Pentru mine această idee sublimă va rămâne. Indiferent…

Cu fiinţele raţionale e diferit sau poate că nu.

Căutăm neîncetat iubirea care să ne împlinească. Cei mai mulţi o găsesc, cei mai puţini au parte de ea. Stările asociate neîmplinirii se estompează când întâlneşti acea iubire, singură de altfel, care loveşte singurul punct sensibil al inimii care uneşte şi rămâne acolo tăcută şi liniştită, străină de loviturile care vor mai caută să străpungă. E ocupat.

Din fericire toţi au parte de ea, din păcate la cei mai mulţi vine prea târziu.

Când se va întâmpla inima ta va simţi şi îţi va şopti mai ales în momentele de anxietate şi de descurajare: e el, e ea/ trebuia să fie el, trebuia să fie ea. Va veni indiferent de calea pe care o vom urma. Înainte: (Scuze R. ) „Trebuia să ne căsătorim în 2010, acum e prea târziu pentru mine”. După: (scuze I.): trec în fiecare zi prin faţa casei celui cu care trebuia să fiu. Acum am copii mei, e prea târziu”. Alte căi…De cele mai multe ori e o chestie reciprocă, dar nu se mai poate. O atare separare comportă dureri şi întrebări pe care nimeni nu le mai doreşte… E mai comod să iubim în vis.

31941-love-dream