Arhive pe etichete: Recenzie

Iubirile croitoresei

Țin minte că, la facultate, un profesor ne-a spus că ar trebui să avem trei autori pe care să-i știm bine. „Sunt prea mulți și dacă nu facem o lectură progresivă nu ne alegem cu prea multe”. Mi-am ales trei, dar nu pot spune că mă limitez doar la aceștia, mai obișnuiesc să citesc și cărți despre care încă nu se spun prea multe. Cel puțin la noi.

María Dueñas. Mi-a picat în mână și mi-a plăcut. Nu știu dacă e autorul care scrie din inimă, în sensul că doctor în limba și literatura engleză fiind, recunoaște că „citind foarte mult, știe cum stă treaba în literatură”. Există multe jocuri stilistice sau așteptări pe care le ai atunci când citești o carte. Din moment ce citești foarte mult, acestea se imprimă oarecum în minte și știi ce așteptări trebuiesc satisfăcute. Până la 50 de ani nu a scris nimic, apoi în patru zile, după cum afirmă și ea, a făcut schița romanului, foarte bine documentat din punct de vedere istoric. Acesta va deveni bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute.

 

iubirile-croitoresei-top-10_1_fullsize

 

Romanul de debut, „Iubirile croitoresei” o are în prim plan pe mama autoarei, a cărei familie a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan. Aici se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor. Cele 600 de pagini în câteva cuvinte ne-ar putea spune că o croitoreasă va ajunge spion la serviciile secrete ale armatei engleze. Aceasta e ideea centrală. Ea este înfrumusețată cu diferite povești de iubire ce se vor dovedi dezamăgiri mai mult sau mai puțin. Nici cea din final nu este cunoscută în totalitate. Cititorului îi este oferită o diversitate de imagini din care o poate alege pe cea care o dorește. Personal, nu știu de ce cartea a fost tradusă cu acest titlu, s-ar fi pliat altul mai bun, dar nu depinde de mine.

 

 

Inimă atât de albă

 N-am vrut să ştiu nimic, dar am aflat că una din fete, când nu mai era o copilă şi se întorsese de curând din călătoria de nuntă, a intrat în baie, s-a aşezat în faţa oglinzii, şi-a desfăcut bluza, şi-a scos sutienul şi şi-a căutat inima cu vârful pistolului tatălui ei, care stătea în sufragerie cu o parte din familie şi trei musafiri.inima-atat-de-alba

 

Sincer să fiu nu ştiu cum a ajuns cartea aceasta în biblioteca mea sau când şi cu ce motiv am cumpărat-o. Recunosc însă că o aveam în plan, să o citesc de ceva timp iar la final nu am fost dezamăgit. Pentru mine primele pagini au însemnat totul. Mi-au plăcut la nebunie. Chiar dacă pare mai târziu un pic plictisitoare. Primele pagini m-au făcut să o păstrez în bibliotecă.

Romanul e expus la persoana întâi prin din prisma lui Juan, cel care află, prin diferite împrejurări, evenimentele petrecute în viaţa tatălui său. Ştie că acesta a fost căsătorit cu două surori. Teresa, sora mai mare care s-a sinucis în mod surprinzător la o săptămână de la nuntă şi sora mai mică, mama lui. Ulterior va afla că acesta a mai fost căsătorit, fapt pe care nu-l va aduce în discuţie decât în final.

Întregul roman este construit în jurul acestei întrebări: De ce s-a sinucis Teresa? Juan nu are nici o idee despre adevăratul motiv al morţii ei pe care lasă să se înţeleagă că nu-l interesează. De aceea Javier Marias în jurul acestei întrebări construieşte mai multe imagini care, la o primă vede, par a fi rupte din context: o femeie se sinucide la o masă familială, în Havana un bărbat având grijă de propria soţie bolnavă ascultă o discuţie dintr-o camera alăturata, doi translatori la o conferinţa ONU în Geneva, o femeie din New York primeşte vizita unui vechi prieten. În final, parcă revenit la realitate, Juan află că tatăl său şi-a ucis soția pentru a se putea căsători cu Teresa. Acesta îi mărturiseşte noii soţii gestul, fără a avea mustrări de conştiinţă cu privire la faptul săvârșit, gest care o va conduce pe noua soţie la sinucidere, aceasta simţindu-se vinovată. Surprinzător, singura concluzie a tatălui nu priveşte nici pe departe o formă de remuşcare în privinţa crimei, ci priveşte viaţa cuplului fiului său: „dacă ai secrete, nu i le spune ei…”.

Poţi oare iubi pe cineva atât de mult încât sa ucizi pentru el pe cineva pe care se presupune, că l-ai iubit la fel de mult având în vedere faptul că ai ajuns sa te căsătoreşti cu el?

 

 

Sexagenara şi tânărul

Simţi starea aceea în care doreşti să te destăinui, să plângi, să-ţi spui problemele până în cele mai mici detalii cuiva care să nu aibă vreun habar de tine şi care să nu-ţi reproşeze niciodată nimic? E aici. Nu eşti tu personajul principal, ai problemele tale, dar poţi empatiza cu starea pe care o descrie autoarea.

Povestea are ca punct central monologul expus unui tânăr prozator, tăcut, cu ochii verzi, pe acesta împletindu-se itinerariul celor două personaje: Anna, autoarea, şi Terry, o prietenă din copilărie, genul de femeie care reuşeşte să urce în ierarhia socială prin mijloace mai puţin ortodoxe. Firi complet diferite. Cititorul va observa.

sexagenara-si-tanarul-nora-iuga

Monologul începe cu cinismul adresat bătrâneţii. Chiar dacă a trecut timpul, rămân aceleaşi gusturi: „Nu-mi place părul tuns, nu-mi plac subţiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat (p.5)”. Peste acesta se adaugă tensiunea dintre cei care vin şi cei care pleacă „bătrânii sunt incapabili să se adapteze la nou. (…) Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre rădăcini” (p. 36). Aceleaşi dorinţe care în ciuda trecerii timpului rămân. Tot oameni. Dincolo de acest aspect obiectiv (sunt nenumărate trecerile de la persoana întâi la persoana a treia), rolul ascultătorului e vital. Anna ştie că legătura dintre cei doi rezistă atât timp cât ea vorbeşte şi continuă să-i expună acestuia povestea vieţii sale, chiar dacă uneori nu e sigură de importanţa acordată de acesta: „„Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica.” Tăcerea ar echivala cu destrămarea poveştii, şi fiind conştientă că la lăsarea nopţii el va pleca, este nevoită să retrăiască prin intermediul cuvintelor ceea ce era o dată acţiune. Nu-i rămâne altă cale. Romanul se va încheia inevitabil cu uşa care se închide peste singurătatea atât de comună.

 

Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, aici începe moartea. (p. 130)